Pericopa evanghelică duminicală
Mândrie şi Smerenie
„Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre că ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”(Luca 16,15).
Pericopa evanghelică din această duminică prezintă parabola „vameşului şi fariseului”, eveniment relatat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (18,10-14). Un înţelept spunea cândva o vorbă profundă:” Nu te semeţi niciodată. Nu zice niciodată că ai făcut destul. Şi mai ales teme-te a doua zi de izbândă.”
Sfântul Ioan Scărarul spune cu referire la mândrie:” Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înainte mergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu”.
Păcatul mândriei a făcut pe îngerul de lumină să cadă din cerul lui Dumnezeu. Iată aşadar ce spune Sfântul Prooroc Isaia care este numit de Sfinţii Părinţi, Evanghelistul Vechiului Testament:” Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobindu-se de pământ cel ce trimitea la toate neamurile...şi iarăşi. Acum în iad te vei pogorî în temeliile pământului.”(Isaia 14,15). Apoi tot despre căderea satanei spune:” Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta, şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii.” (Isaia 14,11) .
Vedem în evanghelie cum fariseul semeţ cu fruntea sus se ruga în biserică în faţa altarului zicând:” Dumnezeule mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi”. Aceasta nu era rugăciune de mulţumire ci el om fiind asemenea tuturor osândea pe alţi semeni ai lui. Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar în inima sa mustea mândria, lăudându-se pe sine şi defăimând pe toţi ceilalţi.
Toţi oamenii avem păcate şi greşim în orice vreme. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul e atâta de păcătos că nu i-ar fi destul să vină un preot în fiecare ceas să-l spovedească. Iar Sfântul Ambrozie al Milanului spune un lucru sfânt:” Taci tu, omule păcătos, şi lasă să vorbească faptele tale!”. Într-o rugăciune din Postul Mare, Sfântul Efrem Sirul spune:” Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...”. Fariseul continuă mândria sa zicând sau mai bine spus lăudându-se că posteşte de două ori pe săptămână, dar să nu uităm ce spune Mântuitorul Iisus Hristos în predica de pe munte:” Tu însă când posteşti...să nu te arăţi oamenilor că posteşti”(Matei 6,18). Şi tot Hristos Domnul ne îndeamnă:” Când faci milostenie sau fapte bune să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie în ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”(Matei 6,4)
Rugăciunea celor drepţi se împlineşte nu numai datorită credinţei ci şi datorită milostiviri lui Dumnezeu care izvorăşte din smerenie. Domnul Dumnezeu este milostiv cu noi iar noi avem datoria să fim milostivi cu semenii noştri. Să ajutăm dacă putem, dar necondiţionat. Să nu facem ca fariseul din evanghelie, să ajutăm şi apoi să trâmbiţăm de pe zidurile cetăţii ce fapte minunate am făcut şi mai ales dacă facem o faptă bună să nu aşteptăm mulţumire de la oameni ci de la Părintele Ceresc, care în ascuns fiind îţi va răsplăti faptele tale cele bune.(Matei 6,6)
Frate creştine, nu îţi este de nici un folos că faci fapte bune ca să aştepţi laude, mulţumiri, plecăciuni şi multe altele, ba mai mult tu însuţi să te lauzi cât ai făcut şi cât ai ajutat pe cel de lângă tine, nu îţi este de nimic tot ceea ce ai făcut căci la fel au făcut şi vameşii şi fariseii care şi-au luat plata lor. Fă fapte bune, dar lasă-L pe Hristos Domnul să te aprecieze şi să-ţi răsplătească pentru că fără El noi nu suntem nimic.
Se spune că Sfântul Ioan cel Milostiv patriarhul Alexandriei mergea prin oraş de două ori pe săptămână să cerceteze pe cei bolnavi şi pe cale, l-a întâmpinat un om străin , sărac cerându-i milostenie, şi el a poruncit slugii sale săi dea străinului 6 arginţi. Luând străinul arginţii s-a dus, şi-a schimbat hainele şi pe altă cale l-a întâmpinat din nou pe Sfânt şi s-a rugat din nou de el să-l miluiască. Deşi sluga patriarhului i-a spus Sfântului că e acelaşi om care a mai cerut milă, Sfântul s-a făcut că nu-l aude pe slujitorul său şi l-a îndemnat pe slujitor să-i dea 6 arginţi. Străinul sărman luând a doua oară milostenia şi-a schimbat hainele a ieşit pe alt drum şi a cerut a treia oară milostenie Sfântului patriarh. Sluga văzând acest lucru a spus stăpânului său că e omul căruia i-a făcut milostenie de două ori. Atunci Sfântul Ioan cel Milostiv a spus slugi sale săi mai dea 12 arginţi ca nu cumva omul acela să fie Hristos cel care îl ispiteşte şi să nu se milostivească de El.
Credinţa noastră să fie cu roade de milostenie, să ne rugăm, să miluim săracii, să cercetăm bolnavii, să fim buni cu semenii noştri să ştim cere iertare, şi să nu judecăm pe alţii ci să ne vedem bârna din ochiul nostru şi nu paiul din ochiul fratelui nostru.
Vameşul îşi recunoaşte greşelile şi smerit îşi bătea pieptul cu pumnii zicând:” Dumnezeule, milostiv fi, mie, păcătosului(Luca 18,13).
Rugăciunea smerită a vameşului care cu fruntea la pământ se ruga stăruitor îl aseamănă cu tâlharul de pe cruce care a strigat Domnului din inimă:” Pomeneşte-mă Doamne când vei veni în împărăţia Ta!”(Luca23,42). Sfinţii Părinţi au socotit să se citească această evanghelie la începutul perioadei Triodului care este o perioadă de pocăinţă şi precum îngerii şi primi oameni au căzut din cer datorită mândriei, la fel neamul omenesc a fost mântuit prin smerenia Fiului Tatălui, şi jertfa Sa mântuitoare.
Să facem faptele bune enumerate de fariseu, dar să avem smerenia vameşului şi alungând mândria prin post şi rugăciune numai astfel vom primi cununa vieţii veşnice la porţile mult râvnitului rai.
pr.drd.Tămaş Dorin
Parohia POSTA
Perioada Triodului
Perioada Triodului incepe pe 13 februarie. Numită şi perioada prepascală, Triodul, este o perioadă specială de pregătire, de pocăintă pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători creştine, Învierea Domnului. Zilele de miercuri si vineri din prima săptamână a Triodului sunt zile cu harţi, în care nu se posteşte. Astfel, în zilele de 16 si 18 februarie Biserica a rânduit sa fie permis consumul alimentelor si al mâncarurilor "de dulce.Una dintre cele mai importante perioade ale anului bisericesc este cea a Triodului. Ea a fost rânduita de Sfânta noastra Biserică să fie vreme de pregătire pentru întâmpinarea după cuviinţă a celei mai mari sărbatori creştine,Învierea Mântuitorului, temelie a credinţei noastre creştine: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci si propovăduirea noastră zadarnică si credinţa vostra" (I Cor. 15,14).
Perioada Triodului este cuprinsa ntre Duminica Vameşului şi fariseului şi Duminica Paştelui, perioada care reînnoieşte sau comemorează slujirea arhierească Mântuitorului Hristos sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfa, adică prin Patimile si moartea Sa pe cruce. Este vreme de pocăinţă, post şi rugăciune pentru ca, scăldaţi în baia iertării şi a curăţirii de păcate, a reinnoirii noastre să-l întâmpinăm pe Hristos cel inviat.După cum este cunoscut, perioada aceasta de zece săptămâni, dintre care trei pregătitoare pentru începerea Postului Paştelui, a Postului Mare sau al Paresimilor si şapte săptămâni de post, îşi are denumirea de Triod, de la cartea de slujba care se foloseste în Biserică în aceast interval de timp. Numirea de Triod vine de la faptul că, în această carte de cult, cântarea principală sau canonul care, de obicei în Minei, Penticostar si Octoih, se compune din noua ode sau cântari, nu are aici decât trei (tri odi).
Perioada de formare, dezvoltare si definitivare a Triodului este destul de lungă, ajungând până în secolul al XIV-lea. Din cei peste 20 de autori ai Triodului, amintim pe cei mai renumiţi imnografi, între care majoritatea aparţin secolelor VIII şi IX, ca: Andrei Criteanul, Ioan Damaschinul, Iosif, Teodor si Simeon Studitul, Leon Înţeleptul, Teofan Graptul şi alţii. Compoziţiile lor imnografice au fost adunate în cartea numită Triod de către Teodor şi Iosif Studitul, în prima jumătate a secolului al IX-lea, dar cartea a primit adăugiri până în secolul al XIV-lea. Atunci i s-au adăugat unele sinaxare, adică culegeri de vieţi de sfinţi.Tonul general al Triodului este de rugăciune, smerenie şi pocăinţa. Toate cântările şi citirile care alcătuiesc Triodul se caracterizează printr-o adâncă înţelegere duhovnicească.Una din cele mai interesante şi mai valoroase piese din Triod este, fară îndoială, Canonul cel Mare sau Canonul de pocăinţă, cum i se mai zice, a Sfântului Andrei Criteanul sau Ierusalimiteanul. Operă a Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, unul din cei mai aleşi învăţători ai pocăinţei, Canonul cel mare, numit aşa nu numai din pricina mulţimii stihurilor şi troparelor (250 de tropare), ci şi pentru sublimitatea ideilor, profunzimea simtămintelor ce le exprimă şi pentru puterea sau energia expresiei, poate fi socotit cel mai bine o plângere de pocăinţă.
Cântat în primele patru zile ale săptămânii celei dintâi a Postului, apoi în întregime la denia din Joia săptămânii a cincea, canonul redă în versuri pline de lirism poetic, tema izbăvirii, din osânda păcatului, prin umilinţă, pocăinţă şi fapte bune: "De unde voi începe a plânge faptele mele cele ticăloase? Care începere voi pune, Hristoase, tânguirii acestei de acum? Ci, ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor".
: "Spală-ma, Stăpâne, în baia lacrimilor mele mă rog Ţie, albă facând haina trupului meu ca zapada", în procesul pocăinţei, lacrimile au avut un loc esenţial. Ele sunt un mijloc curăţitor, o uşurare a inimii, fiind recomandate de Sfinţii Părinţi. "harul sau darul lacrimilor" este prezent ca idee peste tot.
Încrederea în Dumnezeu, care ne iartă păcatele pentru care plângem, nu presupune însă pasivitate si nici numai credinţa, ci cere activitate si mai ales fapte bune. în aceasta privinţă, canonul cel mare îndeamnă: "înalţă-ţi mintea, ca şi cu aripi, cu lucrarea si cu gândirea", "Iartă-mă mai înainte de sfârşit, prin fapte bune si prin pocăinţă".Tot aşa de valoroasă şi de folositoare pentru procesul pocăinţei, este minunata Rugaciune a Sfântului Efrem Sirul, "Doamne si Stăpânul vieţii mele..."precum şi metaniile. Dintre toate cântările si rugăciunile din timpul Postului, aceasta poate fi socotită rugaciunea specifică a Postului. În slujbele religioase din perioada Triodului, ea apare si revine mereu ca o mulţumire,laudă şi cerere. Sfântul Apostol Andrei-ocrotitorul dreptcredincioşilor români
„Vânarea peştilor lăsând, Apostole, pe oameni ai vânat cu trestia învăţăturii, aruncând ca undiţă îndemnarea la buna credinţă, şi scoţând dintru adâncul înşelăciunii toate neamurile, Andreie apostole, cu Petru fiind de un sânge şi lumii învăţător cu mare glas, rugându-te nu înceta pentru noi, cei ce cu credinţă şi cu dragoste, prea mărite, bine lăudăm pururea cinstita pomenirea ta.”
Sfântul Andrei, întâiul-chemat apostol al lui Hristos, a fost fiul unui evreu pe nume Iona şi fratele sfântului şi preamăritului Apostol Petru, era origine din Betsaida Galileii. Nepreţuind deşertăciunea lumii acesteia şi alegând fecioria, el a respins legătura căsătoriei. Auzind că sfântul Înaintemergător Ioan predica pocăinţa la Iordan, el a lăsat totul şi mergând la acela, a devenit ucenicul lui. Când sfântul Înaintemergător a arătat spre Iisus pe când Acesta trecea pe acolo şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”(Ioan 1,36), Sfântul Andrei, împreună cu un alt ucenic al Înaintemergătorului(despre care mulţi cred că ar fi Evanghelistul Ioan), a părăsit pe Înaintemergător şi L-a urmat pe Hristos. El a găsit pe fratele său Simon-Petru şi i-a zis: „ Am găsit pe Mesia(care se tâlcuieşte Hristos)” (Ioan 1,41) şi l-a dus la Iisus. După aceasta, pe când pescuia cu Petru pe lângă ţărmul Mării Galileii, Iisus i-a chemat zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”(Matei 4,19). La chemarea Domnului , Andrei a lăsat pe dată mrejele sale şi a urmat împreună cu fratele său Petru pe Hristos (Matei 4,20). Andrei este socotit întâiul chemat, deoarece a fost ucenic al lui Iisus Hristos înaintea tuturor apostolilor.
După pătimirea cea de voie a Domnului şi învierea Sa, Sfântul Andrei şi cu ceilalţi apostoli au primit Sfântul Duh, Care a coborât asupra lor în chip de limbi de foc, asupra lui a căzut sarcina de a răspândi Evanghelia în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia tocmai până la Marea Neagră şi la Dunăre, precum şi în Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida. Sfântul Andrei a trecut prin aceste ţinuturi şi cetăţi predicând credinţa creştină. Şi în fiecare cetate a trebuit să îndure mult chin şi durere. Dar întărit de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, a purtat cu bucurie toate încercările, pentru numele lui Hristos.
Sfântul Apostol Andrei, primind muncile apostolilor şi suferinţă multă îndurând pentru a răspândirea Evangheliei lui Hristos , a trecut prin Pont, pe ţărmul Marii Negre, prin Sciţia şi Chersones. Cu voia lui Dumnezeu, a ajuns la râul Nipru, pe ţărmul Rusiei. Şi poposind pe malul acestuia, la poalele colinelor Kievului, s-a culcat să se odihnească. Când s-a trezit din somn dis-de-dimineaţă, a zis ucenicilor care-l însoţeau: „Credeţi ce vă spun: pe aceste coline harul lui Dumnezeu va străluci cu putere. Aici va fi o mare cetate şi Domnul va ridica multe Biserici în acest loc şi va lumina tot pământul rusesc şi până dincolo de el prin sfântul botez” făcând oarecum referire la poporul nostru românesc care avea să păzească nealterată învăţătura Mântuitorului Hristos. Şi urcând dealuri, sfântul le-a binecuvântat şi a înălţat o cruce, prorocind că oamenii care locuiau acolo vor primi credinţa din sămânţa apostolească semănată de el în Bizanţ.
Sfântul Apostol Andrei a fost iubitor de Hristos şi prin locurile pe unde a propovăduit Evanghelia lui Hristos a hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi care să răspândească mai departe adevărul de credinţă revelat adus în lume de însuşi Hristos Domnul. A suferit mult pentru Învăţătorul său primind cununa muceniciei şi a vieţii veşnice la fel ca şi ceilalţi apostoli făcându-se pildă de urmat celor cărora le-a descoperit Evanghelia dar totodată punând în practică ceea ce Hristos a spus: „mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei 28,19-20)
Sfânta Tradiţie a Bisericii ne spune că Andrei, Apostolul a venit şi a încreştinat şi poporul care se afla în aceea vreme pe teritoriul ţării noastre. El s-a făcut de toate pentru toţi după cum a spus Pavel Apostolul neamurilor se mai spune că pe teritoriul ţării noastre ar fi propovăduit şi Sfântul Apostol Filip dar nu s-au găsit dovezi arheologice care să dovedească acest lucru. Astăzi o parte din moaştele Sfântului Apostol Andrei se află la noi în Dobrogea locul unde picioarele sale sfinte au călcat şi a propovăduit pe cel care a adus între oameni mângâierea trupească şi sufletească.
Moare în insula Patre în vremea proconsului Egeat, şi e răstignit pe cruce în formă de X, cu capul în jos. Un fulger din cer l-a luminat în vederea tuturor şi a strălucit în jurul său atât de tare, încât ochii oamenilor păcătoşi nu erau în stare să privească la el. Această lumină cerească a luminat în jurul său timp de o jumătate de oră. Şi când lumina s-a depărtat, Sfântul Apostol şi-a dat duhul şi a plecat în lumina strălucitoare să stea în faţa Domnului.
După ce Andrei a plecat la Domnul, Maximilla, femeia guvernatorului din neam nobil ce ducea o viaţă curată şi sfântă, a coborât trupul său cu mare cinste şi îmbălsămându-l cu uleiuri scumpe, l-a aşezat în mormântul pe care îl pregătise pentru ea însăşi.
Plecarea Sfântului Andrei la Domnul s-a întâmplat în ultima zi a lui noiembrie, în cetatea Patre, în Ahaia, unde, de atunci, prin rugăciunile apostolului sunt dăruite oamenilor multe fapte bune. Teama de Dumnezeu i-a cuprins pe toţi şi nu a fost acolo om care să nu creadă în Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Care a voit mântuirea tuturor oamenilor şi îndreptarea lor pe calea cunoaşterii adevărului, Care slăvit va fi în veci.
Mulţi ani mai târziu, moaştele Sfântului Apostol Andrei au fost mutate de mucenicul Artemius la Constantinopol, la cererea sfântului împărat Constantin cel Mare, şi păstrate cu sfinţenie alături de cele ale Sfântului Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, în cea mai minunată Biserică a Apostolilor, în sfântul pristol.
Prin rugăciunile apostolului Tău, o ,Hristoase Dumnezeule, statorniceşte pe credincioşii Tăi robi în Ortodoxie şi mântuieşte-ne pe noi. Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte la data de 30 noiembrie a fiecărui an.
pr.drd.Tamas Dorin-Rares
Parohia Posta
Maramures
Duminica a -7-a după Rusalii - MINUNEA CREDINŢEI
Pericopa acestei duminici vorbeşte despre vindecarea pe care Domnul nostru Iisus Hristos o săvârşeşte asupra a doi orbi şi un mut. Evenimentul detaliat al minunii îl avem descris de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (cap. 9,27-35).
Doi orbi se roagă de Iisus să le dăruiască din nou lumina ochilor. Hristos Domnul le ştia cererea lor înainte ca ei să I se adreseze. Iisus îi întreabă dacă au credinţă că El poate să le facă aceasta. Hotărâţi că numai Iisus Hristos era scăparea şi vindecarea lor mărturisesc credinţa lor şi într-adevăr Iisus le pune din nou în ochii lor Lumina. Lumina pusă din nou în ochii lor, Hristos Domnul a pus-o mai întâi în sufletele lor. În altă evanghelie Mântuitorul se identifică spunând:„cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”(Ioan 12,36).Domnul Hristos vindecându-le neputinţa nu aşteaptă răsplată pentru fapta făcută ci le porunceşte cu asprime celor vindecaţi să nu spună nimănui nimic despre El. Dar aceştia încalcă porunca lui Iisus şi îl vestesc în tot ţinutul acela, dar ei nu din rea voinţă fac aceasta ci se identifică a fi ucenici şi propovăduitori ai minunilor făcute de Iisus Hristos cu ei. Imediat după vindecarea orbilor un mut îşi face apariţia din mulţime, pe care Domnul Hristos îl vindecă prin puterea dumnezeirii Sale.
Fariseii şi cărturarii aduc ofense şi cuvinte grele Mântuitorului dar El nu le acordă nici o atenţie fiind convins că cuvintele spuse de ei sunt doar începutul celor pe care le vor spune mai târziu în vremea Sfintelor şi Mântuitoarelor Sale Patimi.
Noi oamenii când facem un bine să nu avem datoria să ni se răsplătească binele făcut ci să lăsăm răsplata să vină din partea lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne răsplăteşte faptele bune prin anumite minuni ce apar în viaţa noastră fără să ne dăm seama de intervenţia lor. Minunile arată clar faptul că Dumnezeu este Stăpânul şi Creatorul tuturor. Hristos Domnul este Dumnezeul minunilor iar semnul văzut al minunilor este puterea iubirii Sale. Minunile s-au făcut din totdeauna iar cele mai mari minuni ale Ziditorului nostru sunt: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, prin Cuvânt şi înnoirea vieţii prin Întruparea , Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria şi Sfânta Sa Înviere care nu pot fi înţelese de noi oamenii decât numai prin credinţă.
Fiecare din noi am avut parte în viaţă şi am văzut unele evenimente ce nu pot fi explicate logic, ele sunt de fapt minuni pe care Hristos Domnul le face cu noi cei ce nu merităm şi mai mult îi pironim din nou cu cuiele reci ale păcatelor noastre, sfintele Sale mâini, picioarele şi coasta Sa. El ne aşteaptă, El ne cheamă pe fiecare la Sine prin clopotele bisericilor iar acolo se dăruieşte tuturor sub forma pâinii şi a vinului, pe masa Sfintelor altare în Sfânta Taină a Euharistiei. Fără Hristos nu suntem nimic, fără El nu avem viaţă şi nu avem darurile Duhului. Însuşi Domnul ne spune: ”Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii”.(Ioan 6,47-48)
Noi avem datoria să ne luptăm cu păcatul, să stăruim în rugăciune şi să nu ne îndoim de ceea ce Hristos Domnul a spus oarecând: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”.(Ioan 11,25-26) Moartea nu mai este prilej de teamă pentru că după moarte minunea învierii stă în Hristos Iisus, Domnul nostru care fără de păcate fiind a murit pe Cruce pentru noi cei păcătoşi.
Să cerem Domnului Dumnezeu iertarea păcatelor noastre iar cugetele noastre să se îndrepte către Hristos Domnul „Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu”(II Corinteni 3,6). Minunile făcute de către Iisus Hristos cu noi dovedeşte clar că El vrea mântuirea tuturor după cum aflăm scris în operele Sfântului Grigorie de Nazians unde spune că: Hristos Domnul, Om şi Dumnezeu fiind „a flămânzit, dar a săturat mii de oameni...
S-a ostenit, dar este odihna celor osteniţi....
A fost îngreuiat de somn, dar a umblat uşor pe mare...
Se roagă, dar ascultă rugăciunile.
Plânge, dar face să înceteze plânsul.
Întreabă unde l-au pus pe Lazăr, pentru că era Om; dar îl învie pe Lazăr, pentru că era Dumnezeu.
Este vândut şi încă pe nimic, pe numai 30 de arginţi, dar răscumpără lumea...
Ca o oaie spre junghiere S-a adus, dar este împăratul lui Israel şi acum al întregii lumi.
Este ca un Miel fără de glas şi totuşi este Cuvântul...
Este...rănit, dar vindecă toată neputinţa...
Moare...dar dă viaţă...Acesta este Hristos Domnul căruia i se cuvine slava şi împărăţia în veci.”
Să avem aproape de noi, icoana lui Iisus Hristos şi fiecare cu gândul la judecata viitoare să spunem în cugetele, în inimile şi cu limba noastră precum spune Sfântul Apostol Pavel: ”M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.(Galateni 2,20)
pr.Dorin Tămaş,
Biserica şi Hristos
Domnul Iisus a săvârşit nenumărate minuni: unele în casă, altele pe drum, unele pe mare, altele pe munte dar cea a vindecării femeii gârbove a săvârşit-o în casa Domnului în zi de sărbătoare- dorind să ne arate că aici harul lui Dumnezeu se revarsă peste cei ce-l cer cu credinţă.
În această viaţă în care toate sunt supuse schimbării şi morţii bietul om, trecând pe cărările lumii apăsat de suferinţă şi amar strigă ca odinioară David: "Doamne de la faţa Ta unde voi fugi" (Ps. 138, 7).
Creştinii adevăraţi simt şi spun şi altora-că Hristos este sensul vieţii, reazemul în ispite şi furtuni, asemănarea după care însetăm de-a lungul deşertului vieţii dar mai mult El este prietenul singur şi sigur care nu ne părăseşte niciodată, este Sfânta Împărtăşanie care ne potoleşte setea noastră şi foamea noastră metafizică, este "Calea ,Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6).
- Iată cine este Hristos!
-Cum putem să intrăm în contact cu El ca să ne mântuim? Trăim intens viaţa Bisericii- fiindcă misterul Bisericii este misterul lui Hristos.
Ea este cerul pe pământ, este împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul nostru (Luca 17, 21) căci Hristos sălăşluieşte în Biserică cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare, ieslea Betleiemului, crucea Golgotei, mormântul gol, dar mai ales ziua cea sfântă a Rusaliilor- se actualizează mereu aducând pe Hristos lângă noi până la sfârşitul veacurilor.
În Biserică e cuprins tot ce există Dumnezeu şi creaţia, spiritul şi materia, eternul şi temporalul, nemărginirea şi spaţiul. Biserica este Hristos prelungit peste veacuri- care dă omenirii putinţe de a trăi în orizonturile de lumină şi viaţă ale dumnezeirii.
Abia am venit în lume şi Biserica ne-a luat în braţele sale, ne-a unit cu Hristos prin Botez, albindu-ne în viaţa cea adevărată, ne-a hrănit cu sângele Lui, ne-a dat pecetea de fii ai lui Dumnezeu.
Biserica este laboratorul învierii. Este locul în care se înaintează spre înviere, este cale spre cer pentru toţi care călătoresc prin ea.
Este rugul aprins, dar nemistuit de focul iubirii dumnezeieşti. Este corabia care ne scoate din limitele câmpului istoric.
Este Vitezda în care se pot spăla toţi cei bolnavi, oprimaţi şi dezorientaţi, furii şi desfrânaţii, lacomii şi dezmoşteniţii soartei primind gratuit iertarea. Este Vitezda care ne face transparenţi ca pe Zaheu şi imaculaţi ca pe păcătoasa Magdalena.
Aici şi în faţa morţii toţi suntem egali.
Pe bolta altarului stă Maica Domnului pe bolta Bisericii stă Hristos Pantocrator aşa că Mama şi Fiul coboară surâsul lui Dumnezeu asupra umanităţii adunate în Biserică.
Aici părinţii învaţă cum să-şi crească copiii. Tinerii cum să se păstreze curaţi. Cei săraci sunt mângâiaţi şi încurajaţi iar cei avuţi învaţă miloşi iubirea de fraţi.
Aici se laudă virtutea şi se combate păcatul. Cu ce s-ar putea înlocui această lucrare? Cu nimic.
Deşi a fost tulburată de prigoniri sângeroase şi de batjocură dispreţuitoare a biruit. Fără bani şi fără oşti ea a învins toate uneltirile spiritului şi pluteşte biruitoare ca barca lui Noe pe valurile lumii.
A răzbit pentru că a fost umbrită de Duhul Sfânt, Care o susţine şi o întăreşte.
Crede în Hristos şi suntem legaţi de El precum mlădiţa de tulpină numai dacă rămânem în Biserica Sa.
Statul nostru în picioare depinde foarte mult de statul nostru în genunchi aici în casa lui Dumnezeu.
Ea, Biserica este locul de întâlnire cu Stăpânul,este laboratorul Duhului Sfânt ce ne uneşte cu Sfintele Taine ale lui Hristos care,,ieri şi azi şi în veci e acelaşi,,-Evr.13,7-
pr.Dorin Tămaş
parohia Posta
Maramures
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
În numele Ttatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. "Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor te vor lăuda"(Ps. 83, 5).
Iubiţi credincioşi- un rol deosebit în planul de mântuire al neamului omenesc din robia păcatului strămoşesc l-a avut Preacurata Fecioară Maria. Ea a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie spre a naşte pe Dumnezeu- Omul, pe Iisus Hristos Domnul.
După căderea primilor oameni în păcat, în nemărginita Lui milostivire şi iubire a promis omului pe care însuşi El l-a numit "coroana creaţiei" un Mântuitor care se va naşte dintr-o Fecioară.
Profeţii Vechiului Testament au anticipat mereu naşterea Mântuitorului dintr-o fecioară după cum se spune în cartea proorocului Isaia (7, 14)- "Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi va pune numele lui Emanuel". Dreptul Simeon în traducerea textului de la Isaia a încercat să schimbe sensul cuvântului fecioară cu femeie de mai multe ori, seara traducea femei iar pe dimineaţă era scris fecioară. A schimbat sensul de mai multe ori până a venit Arhanghelul Gavriil care i-a spus că nu va vedea moartea până ce nu va ţine în mâinile sale pe Mesia, iar când s-a împlinit profeţia Dreptul Simeon a rostit celebra rugăciune care până azi se rosteşte la vecernie "Acum slobozeşte ...".
Tot în Vechiul Testament proorocul Ieremia menţionează că Răscumpărătorul se va naşte dintr-o fecioară din neamul lui David şi cu adevărat astfel începe Evanghelia Sfântului Matei, spunând "Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam... "acest evanghelist merge cu neamul Domnului Hristos până la Maica Domnului, pe când Sfântul Evanghelist Luca prezintă neamul Domnului ajungând până la tatăl adoptiv al lui Iisus adică la Dreptul Iosif, pentru că ştim că Hristos Domnul era Fiul celui Preaînalt şi de cele mai multe ori sfinţii evenghelişti în Sfintele Evanghelii arată că Mântuitorul îl numea pe Dumnezeu-Tată.
Sfinţii Părinţi spun că la timpul cuvenit a venit în lume aceea prin care cel nevăzut s-a făcut văzut, Sfânta Fecioară Maria, fiica Sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana. Potrivit promisiunii în faţa lui Dumnezeu că o vor închina pe prunca Maria la templul din Ierusalim, cu adevărat se întâmplă acest lucru când ea avea 3 ani. Ea a stat acolo până la 15 ani unde în post şi rugăciune a trăit neprihănită apoi a fost dată în grija dreptului Iosif, pentru că părinţii ei muriseră.
Sfânta Tradiţie a Bisericii ne spune că datorită curăţeniei sale pentru că avea să nască pe Mântuitorul la intrarea în templu a intrat şi în Sfânta Sfintelor în altar unde stătea de vorbă şi povestea cu îngerii. Art. 3 din Crez stă mărturie că "Iisus pentru noi şi a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut Om".
Biserica Ortodoxă prăznuieşte acest eveniment din viaţa Maicii Domnului la 21 noiembrie în fiecare an.
Biserica atunci ca şi acum era cel mai sfânt loc. În Biserică Hristos Domnul stă pururea în mod tainic pe Sfântul Altar făcând cunoscută voia Părintelui Său prin Darurile Duhului Sfânt care se revarsă prin Sfintele Taine.
Biserica va exista până la sfârşitul veacurilor şi spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei episcopul Cretei "că ea este stâlpul şi temelia adevărului pe care porţile iadului nu o vor putea birui".
Biserica este un cer pământesc, ea este Biblia pictată si spune Sfântul Ioan al IV lea Postitorul Patriarhul Constantinopolului că, "în Biserică stând mi se pare a sta în cer".
Aici e de faţă Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu -Fiul care se jertfeşte în chip nesângeros şi Dumnezeu-Duhul Sfânt care sfinţeşte darurile de pe altar şi inimile noastre.
Aici e Maica Domnului ca o Împărăteasă a Cerului şi a Pământului care ne veghează ca o mamă iubitoare, sunt îngerii şi sfinţii care se roagă pentru noi şi preamăresc pe Dumnezeu.
Pr. Dorin Tămaş,
parohia Posta
Duminica a-9-a după Rusalii- Puterea credinţei
Pericopa evanghelică a acestei duminici o găsim relatată detaliat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (14,22-34). Acolo ni se spune că Hristos Domnul a îndemnat pe ucenici să treacă marea dincolo, pe celălalt ţărm, iar El avea să meargă în munte să se roage. Pe la straja a patra din noapte s-a pornit o furtună pe mare. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne spune clar că a patra strajă din noapte era la romani între orele 3-6 dimineaţa, iar Iisus Domnul a apărut în faţa lor umblând pe apă ca şi pe uscat şi cerând lui Petru să vină spre El încredinţându-se toţi că nu e o nălucă. Petru se apropie dar mândrindu-se pentru că mergea pe apele mării precum pe uscat precum Stăpânul său a început să se scufunde, iar Domnul Hristos îl mustră pentru îndoiala în credinţă salvându-l. Marea aceasta unde are loc această minune, istoricul Iosif Flaviu ne spune că era o mare foarte liniştită care nu făcea tulburări în vreme de schimbări climatice. În Sfânta Scriptură marea aceasta o întâlnim cu trei denumiri şi anume Marea Galileii, Lacul Ghenizaretului iar în ultimul capitol al evangheliei sale Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan o numeşte Marea Tiberiadei.
Ştim că în activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Acesta a săvârşit trei tipuri de minuni-minuni asupra naturii, asupra omului, şi asupra propriei Sale persoane. Prin această minune Hristos Domnul demonstrează că în cuvântul Său stau puterile cereşti ,legile naturii pe care El încă de la întemeierea lumii le stabileşte ca şi Dumnezeu, deci El fiind mai presus de timp şi de spaţiu. Totodată Domnul Hristos demonstrează că El nu este supus legilor naturii, nu se cufundă în apă, deasupra acesteia El umblă ca şi pe uscat, nu are nevoie nici de timp, nici de spaţiu pentru că este Stăpânul lor. Hristos Domnul ne îndeamnă la rugăciune prin pilda şi modelul de rugăciune al vieţii Sale, El fiind de o fiinţă cu Tatăl- ,,Eu şi Tatăl una suntem ,, (Ioan 10,30 ), se ruga adeseori noaptea sau în pustie pe Muntele Tabor sau în Grădina Ghetsimani, nu pentru că avea nevoie de rugăciune ci ca să demonstreze clar rolul şi importanţa rugăciunii în lupta cu valurile şi cu furtuna ispitelor acestei vieţi ce este lovită de răutate, păcate, boli, necredinţă şi ură.
Mântuitorul, Dumnezeu fiind s-a rugat înainte de această minune îndemnându-ne şi pe noi să ne rugăm individual. Sfântul Ioan Hrisostomul spune că rugăciunea de noapte este rugăciunea de aur pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. Rugăciunea de dimineaţă este numită rugăciunea de argint fiind amestecată cu anumite gânduri şi griji, iar cea din timpul zilei acest Sfânt Părinte o numeşte rugăciunea de aramă deoarece gândurile lumeşti slăbesc mult puterea rugăciunii. Să fim statornici în rugăciune şi să nu ne îndoim precum Petru iar când suntem în primejdie de moarte sau pe masa de operaţie ori în mare încercare să ne rugăm prin cuvinte scurte rostite în cuget şi în inimă în mod tainic cu lacrimi şi cu credinţă - ,,Doamne ajută-mă ,, sau ,, Doamne scapă-mă ,,(Matei 14,30). Să nu uităm că pocăinţa sinceră şi credinţa împletită cu rugăciunea aduc Împărăţia Cerurilor. Tâlharul de pe cruce s-a rugat de Hristos Domnul în chinuri fiind şi a dobândit veşnicia.(Luca 23,42-43). Orbii, leproşii, ciungii, ologii se rugau neîncetat şi cu stăruinţă, nu îşi luau nădejdea de la Iisus Hristos care a spus -,, Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi ,,(Ioan 9,39).
Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul, papă al Romei (mort în anul 608) în lucrarea sa ,,Dialoguri despre moarte ,, spune clar că moartea nu mai este un prilej de teamă pentru prietenii lui Hristos pentru că şi Petru a gândit că moare în apele mării dar îl avea de mână pe Domnul Iisus, la fel şi noi nu mai murim căci Hristos cel răstignit şi înviat este în noi cei ce-L primim în Sfânta Împărtăşanie veşnic viu. Aşadar să credem cu tărie în cel Preasfânt, să ne rugăm înmulţindu-ne talanţii iar la sfârşitul vieţii să auzim pe Hristos Domnul spunând cu bucurie -,, Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune intră într-u bucuria domnului tău ,, (Matei 25,23).
pr.Dorin Tămaş
parohia Posta
Duminica a IV din Post
“Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decât bogăţie cu nedreptate, mai mult să faci milostenie decât să aduni aur”(Tobit 12, 8).
Pericopa evanghelică de azi este relatată din Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu cap.9 vers.17-32 şi Matei 5, 1-12.
Credinţa deplină sau adevărată este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită în Simbolul Credinţei. Această credinţă sfântă şi faptele bune precum şi rugăciunea împletită cu postul aduce omului mântuirea sufletului(I Cor.10, 31).
Numai credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie. Credinţa noastră îşi are temelia pe Hristos(Mt. 21, 42).
Credinţa deplină care lucrează prin iubire(Gal.5,6) adică bazată pe fapte bune. În istoria Bisericii lui Hristos avem nespus de multe modele de sfinţi ai lui Dumnezeu care şi-au pus sufletul pentru Evanghelie primind pentru Hristos cununa muceniciei sau a vieţii veşnice. Ei prin credinţa şi rugăciunea lor, au făcut multe minuni şi le fac în continuare cu noi de acolo din cerul cel sfânt şi fără margini a veşnicei Împărăţii a Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.
Credinţa trebuie să ne dovedească prin rugăciunea jertfelnică, dar de cele mai multe ori diavolul vrăjmaş ne aruncă în inimă indoiala. Mulţi credincioşi se roagă cred dar în inimile lor la fel ca şi la tatăl din evanghelie se naşte îndoiala. Tatăl acesta ce îşi iubea copilul care era îndrăcit vine la Domnul Hristos să-l vindece. La început cere vindecarea fiului său, ucenicilor Mântuitorului. Dar aceştia nu au putut. Totuşi după ce Dumnezeiescul Învăţător îl vindecă pe copil, ucenicii Săi îl întreabă de ce ei nu au putut să-l vindece iar Iisus le spune că acest soi de demoni nu ies decât cu rugăciune şi cu post.
Rugăciune şi postul este inima trupului şi a sufletului religiei creştine. Modelul sau pilda de rugăciune prin excelenţă a fost Domnul Iisus Hristos care s-a rugat Părintelui Său în diferite momente şi împrejurări a vieţii Sale pământeşti.
El Iisus Hristos petrecea nopţi întregi în rugăciune(Mc.1,3-5), (Lc.6,12) dar s-a rugat şi în momente demne şi anume la “înmulţirea pâinilor”(Mt.14,19-36) sau la Învierea prietenului Său iubit Lazăr(In.11,41-42), apoi a rostit rugăciunea Sa arhierească pentru Sine, pentru ucenici şi pentru întreaga lume, înainte de sfintele şi mântuitoarele Sale patimi(In.17,1-19).
Un rol împortant l-a avut rugăciunea din Grădina Ghetsimani(Mt.26,39-44) momente în care sudoarea Sa s-a transformat în picături de sânge iar un înger din cer a venit la El pentru întărire.
Rugăciunea şi credinţa puternică sunt de fapt oprirea tuturor obstacolelor sau zbuciumului acesta cotidian, iar lumina credinţei reiese pentru noi fiecare din ceea ce spunea oarecând Fericitul Augustin: ”Nefericit e sufletul meu Doamne, până se va odihni în Tine”. Această odihnă a sfinţilor şi nu numai este întâlnirea cu Hristos Domnul prin Crucea Sa în credinţa ce izvorăşte din rugăciunea curată.
Rugăciunea este de trei feluri: de laudă, de mulţumire şi de cerere. Lăudând pe Dumnezeu, psalmistul zice: “În toate zilele te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit”(Psalmul 144, 2).
Dumnezeu ne cere de asemenea să-I fim mulţumitori pentru toate bunătăţile pe care ni le-a dat. În acest sens, Sfântul Pavel scrie: “Rugaţi vă neîncetat. Daţi mulţumire lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos pentru voi”(I Tesaloniceni 5,17-18).
A te ruga nu înseamnă a-l schimba pe Dumnezeu, a-i atrage atenţia asupra unei situaţii de care El pare că a uitat. O singură inimă trebuie schimbată şi aceasta este a noastră. Trebuie să ne rugăm ca şi cum totul ar depinde de rugăciune, dar să şi muncim ca şi cum totul s-ar datora ostenelilor noastre.
Cu toate că noi ne putem ruga în tot locul, Dumnezeu a rânduit oamenilor şi un loc de rugăciune. Aceasta este Biserica, despre care Mântuitorul spune: “Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”(Marcu 11,17).
Rugăciunea Bisericii sau rugăciunea obştească este rugăciunea făcută de Biserică prin preoţii ei, din porunca ei şi după rânduielile întocmite de ea.
Rugăciunea Bisericii, la care iau parte toţi credincioşii, este de mare folos atât pentru viaţa pământească, prin aceea că uneşte pe fiii ei în jurul Mântuitorului, cât şi pentru viaţa veşnică.
Sfântul Ioan Scărarul spune: “A te ruga înseamnă a-ţi lipi sufletul de cel fără de început a cărui bucurie nespusă este îndreptarea din noroiul fărădelegii”.
Să rugăm pe Hristos Domnul să ne lumineze calea vieţii spre rugăciune neîntreruptă iar postul să fie mulţumirea că şi noi din puţinul nostru am contribuit la fericirea şi lumina Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
pr.Dorin Tămaş
parohia Posta
Duminica a XXVI a după Rusalii
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. "Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comoară pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."
Această evanghelie pe care am auzit-o astăzi a fost stabilită de Biserică să fie citită în a doua duminică a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că citirea ei e plină de învăţături în ceea ce priveşte urcuşul nostru duhovnicesc spre marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Hristos Domnul care ne spune Sfântul Apostol Pavel a fost bogat într-u slavă dar s-a făcut sărac pentru ca pe noi să ne îmbogăţească cu milostivirea sa, cu mila Sa, cu iubirea Sa de oameni.
Bogăţia şi sărăcia în Sfânta Scriptură nu sunt un scop în sine ci ele pot fi mijloace de apropiere sau de depărtare de Dumnezeu. Atât bogăţia cât şi sărăcia ne pot apropia sau ne pot depărta de El, după cum ne pot de oameni sau ne pot depărta de ei de aceea Sfânta Evanghelie se încheie cu cuvintele: "aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comoara sau se îmbogăţeşte în sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu".
Pilda bogatului care i-a rodit ţarina nu se referă la un om anume. Bogatul este o icoană sau mai degrabă este un model negativ a ceea ce se poate întâmpla fiecărui om. El reprezintă o stare de ispită a sufletului omenesc, îl reprezintă o tentaţie şi o decădere a vieţii spirituale a omului.
Bogatul căruia i-a rodit ţarina nu are un nume tocmai pentru că poate fi oricine dintre cei care se comportă la fel. Nu bogăţia lui e lucrul cel rău pentru că ea vine de la Dumnezeu, rodirea nemeritată şi neaşteptată este un dar exclusiv de la Dumnezeu. Nu se spune în evanghelie că el ar fi avut recoltă mai mare pentru că a lucrat anul acesta mai mult decât anul trecut, nici pentru că ar fi avut mai mult teren agricol decât anul trecut. Deodată pe neaşteptate Dumnezeu i-a făcut o surpriză, să vadă ce va face apoi şi el la rândul său. Dumnezeu pe neaşteptate l-a miluit, i-a făcut un dar crezând că şi el la rândul său va face daruri altora, dar nu a fost aşa.
Bogăţia aceasta în loc să-l umanizeze îl dezumanizează, în loc să-l apropie de Dumnezeu şi de semeni îl îndepărtează, îl îndepărtează şi de Dumnezeu şi de semeni, îl insingurează.
De ce? Pentru că atitudinea sa spirituală faţă de un dar primit de la Dumnezeu este greşită, este o cădere. În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să miluiască pe semenii care aveau nevoie de hrană, el uită şi de Dumnezeu şi de semeni, el nici nu mulţumeşte nici nu miluieşte, se gândeşte doar la sine, el se asigură şi se insingurează.
El zice aşa_ "Acum suflete, ai adunate pentru ani mulţi, bogăţii, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte". Patru verbe: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te, . Nu apare verbul a mulţumi, nu apare verbul a împărţi sau a milui pe alţii. Odihneşte-te, ce înşelătoare odihnă, mănâncă şi bea, şi veseleşte-te suflete. Vedem cum aici Sfântul Luca ne arată prin Hristos Domnul cum sufletul s-a făcut întocmai trup, el nu mai are viaţă sufletească, spirituală, preocuparea lui este aceea de a urma trupul în lăcomia de a mânca, de a bea şi de a se veseli. Veselia în uitare de Dumnezeu şi în uitare de semeni.
Modul în care sufletul se odihneşte aici, e deja îngroparea lui de cele materiale şi de aceea Dumnezeu îi zice: "Nebune, la noapte vor cere de la tine sufletul tău!". Sufletul care a început să se îngroape în cele materiale premerge trupului care va merge în groapă. Vedem aici o cădere spirituală deosebită prin reducerea vieţii umane la starea ei biologică la starea pur materială, sărăcirea sufletească şi moartea sa sufletească, prin aceea că omul nu se gândeşte numai la partea sau la viaţa sa materială.
Mănâncă suflete şi bea aici în această iluzie de sine şi a încrederii în sine a ceea ce omul are în jurul său, a ceea ce are bogăţie materială iar nu a ceea ce are ca şi comoară spirituală este o nebunie. Iar Mântuitorul zice în această parabolă cum că Dumnezeu zice acestui bogat dezumanizat, nebune la noapte vor cere de la tine sufletul tău. Cine vor fi cei care vor cere sufletul lui? Pentru că Hristos Domnul nu spune că Dumnezeu va cere de la tine sufletul tău ci "vor cere". Mântuitorul foloseşte un plural foarte misterios adică demonii vor cere sufletul tău, pentru că bogăţia în loc să te apropie de Dumnezeu, te-a apropiat de demoni şi te-a îndepărtat de Dumnezeu, de îngerii lui şi de oameni.
Duhurile rele vor cere sufletul lui pentru că el este deja robit în patima lăcomiei. Evanghelia se încheie cu cuvintele: "Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comori pentru sine şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu". Evanghelia ne arată că există altă formă de îmbogăţire înafară de aceea de a cumula pe lângă noi lucruri trecătoare, care devin un zid între noi şi Dumnezeu, între noi şi semeni, datorită lăcomiei.
Care este această formă de îmbogăţire? e îmbogăţirea în Dumnezeu. Îmbogăţirea în Dumnezeu înseamnă îmbogăţirea în comuniune, în starea de bucurie şi de mulţumire faţă de El pentru că ţi-a dat în mod nelimitat şi neaşteptat.
Săi mulţumim lui Dumnezeu pentru că existăm, pentru că suntem în viaţă, pentru că suntem sănătoşi, pentru că ne ajută să umblăm, să vorbim să vedem, în timp ce alţi oameni nu pot umbla, nu pot vorbi şi nu pot merge.
Când îi mulţumim lui Dumnezeu atunci ne îmbogăţim în Dumnezeu, El este în noi şi noi în El, nu suntem înafara Lui. Ne îmbogăţim în Dumnezeu atunci când îi mulţumim Lui pentru darurile bunătăţii Sale şi dăm mai departe o parte din darurile prin faptele de milostenie. Dacă noi simţim mila lui Dumnezeu venind spre noi prin anumite daruri, fie sufleteşti fie materiale trebuie să nu oprim circuitul iubirii Lui în lume, ci să ne face lucrători împreună cu El. Rodirea darului în mod neaşteptat şi nemeritat trebuie să rodească în jurul nostru prin iubire şi să fim ca şi Dumnezeu milostivi. Însusşi Hristos Domnul zice: "Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru milostiv este". Înţelegând graviatea cuvintelor evangheliei de azi precum şi speranţa pe care Mântuitorul Iisus Hristos o dă celor care se îmbogăţesc în Dumnezeu. Biserica a îndemnat dintotdeauna să împletim postul cu milostenia şi cu rugăciunea. Milostenia pe care o putem nu numai cu lucruri materiale, ci atunci când nu avem nimic de dăruit, facem în dar o vizită celui bolnav şi aflat pe patul de suferinţă o încurajare celui descurajat, o mângâiere unui om întristat, un om bun unui om rătăcit.
Toate acestea sunt fapte ale milostenie sufleteşti iar când putem ajuta şi material cu o haină, cu o bucată de păine, cu un pahar de apă, milostenia noastră sufletească se concretizează şi mai mult prin forme vizibile.
Biserica şi-a dat învăţătură că bogăţia a fost dată de Dumnezeu pentru a face din ea scară de mântuire.
După cum şi sărăcia e trăită cu gândul la Dumnezeu şi e materială trebuie să îmbrăcăm cu o bogăţie spirituală a milosteniei şi a bunătăţii. Uneori sărăcia nu îndeamnă la mult rău ci după cum şi lăcomia face multe victime şi sărăcia face victime când nu sunt trăite duhovniceşte.
Lăcomia aduce durere între prieteni, certuri, procese, bătăi, crime, ucideri, omoruri, violenţe, duşmănii, supărări. Lăcomia aduce vrajbă între vecini, între semeni, mulţime de războaie între popoare au ca punct de pornire lăcomia.
Sfântul Siluan Atonitul dă o pildă şi spune că erau doi călugări prieteni buni şi unul şi-a întrebat colegul său că deşi totul mergea bine între ei, cum ar fi să se certe de la o cărămidă care era în curtea mănăstirii, şi în acelaşi moment cel lacom după ce amândoi au pus în acelaşi timp mâna pe cărămidă, a smâcit-o din mâna celuilalt şi a zis lasă cărămida că e a mea. Şi cel umil căuta îmbogăţirea în Dumnezeu a zis lăsând cărămida: "ia-o e a ta dacă vrei îţi duc şi eu cu coşul cărămizi din curte în chilia ta numai prietenia noastră să rămână aceeiaşi".
Sărăcia materială, dacă e lipsită de bogăţie duhovnicească ne îndeamnă de cele mai multe ori la furturi, minciuni, tâlhării şi la alte multe răutăţi.
Biserica prin această Evanghelie dă lumina prin care bogăţia este arătată ca şi dar a lui Dumnezeu care trebuie împărţit semenilor noştri- ca şi dar şi dăruitor.
Sfinţii Părinţi spun clar în operele lor că dar din dar se face raiul, adică dăruind ne îmbogăţim în Dumnezeu şi ne pregătim calea spre rai. Începe raiul pentru noi când dăruim şi devenim milostivi.
Vedem cum în vechime în vremea Împăraţilor Bizanţului a domnitorilor şi dregătorilor cum Biserica îndeamnă înnainte de Paşti sau de Crăciun să împartă daruri celor aflaţi în nevoie în care Hristos Domnul tainic vine spre noi.
În Ţările Române, Biserica prin domnitori şi dregători a pus bazele bolniţelor şi spitalelor pentru cei bolnavi, săraci, şi nevoiaşi şi care mulţumeau semenilor iar dacă nu măcar printr-o rugăciune le răsplăteau faptele de milostenie.
Părintele Nicolae Stainhard spune în volumul II al cărţii Jurnalul Fericirii că "Dăruind vei dobândi", ce vom dobândi- Împărăţia cerurilor sau îmbogăţirea în Dumnezeu prin semeni. Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne aibă alături de sine pe această cale a postului şi a rugăciunii având în inimă milostenia făcută nu numai în cuvânt ci în faptă, urmând modelul Său dumnezeiesc, căci pentru noi El s-a făcut de toate pentru toţi.
pr. Dorin Tămaş,
parohia Posta Hristos se naşte măriţi-L
„Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”.(Ioan 1,14)
Dumnezeu Tatăl în plinătatea iubirii Sale a trimis în lume pe Unicul Său Fiu ca să se nască, să crească şi să ne mântuiască.(Ioan 3,16). Familia sfântă ca şi drumeţi spre Betleemul Iudeii au cerut sălaş umblând din casă în casă, dar nu au găsit nicăieri şi totuşi Dreptul Iosif şi Preacurata Fecioara Maria s-au adăpostit în noaptea sfântă într-un grajd de la marginea Betleemului. Acolo, în grajd Fiul lui Dumnezeu s-a născut ca şi împărat al sufletelor noastre. Leagăn i-a fost ieslea, aşternut fânul vitelor iar încălzire i-au dăruit tot blândele vieţuitoare fără de grai. De acolo din mica iesle Hristos Domnul a arătat încă de la început că avea să fie prietenul săracilor, ajutorul necăjiţilor, nădejdea celor fără de nădejde, mângâietorul bolnavilor şi mântuirea celor osândiţi.
Din iubire de oameni Împăratul Cerurilor pe pământ a venit să înveţe înţelepciunea dumnezeiască, cea fără de moarte cu cuvântul cu lucrul şi cu fapta. El Pruncul Sfânt a îndreptat picioarele noastre pe calea păcii ca să săvârşim faptele dreptăţii să ne iubim unii pe alţii, să trăim cum a trăit El şi să iubim cum El ne-a iubit.
Rugăciunea celor care aşteptau venirea Micului Împărat s-a împlinit nu numai datorită credinţei şi rugăciunii ci şi datorită milostiviri lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu este milostiv cu noi iar noi avem datoria să fim milostivi cu semenii noştri. Să ajutăm dacă putem, dar necondiţionat. Să nu facem ca fariseul din evanghelie, să ajutăm şi apoi să trâmbiţăm de pe zidurile cetăţii ce fapte minunate am făcut şi mai ales dacă facem o faptă bună să nu aşteptăm mulţumire de la oameni ci de la Părintele Ceresc, care în ascuns fiind îţi va răsplăti faptele tale cele bune.(Matei 6,6)
Frate creştine, nu îţi este de nici un folos că faci fapte bune ca să aştepţi laude, mulţumiri, plecăciuni şi multe altele, ba mai mult tu însuţi să te lauzi cât ai făcut şi cât ai ajutat pe cel de lângă tine, nu îţi este de nimic tot ceea ce ai făcut căci la fel au făcut şi vameşii şi fariseii care şi-au luat plata lor. Fă fapte bune, dar lasă-L pe Hristos Domnul să te aprecieze şi să-ţi răsplătească pentru că fără El noi nu suntem nimic.
Se spune că Sfântul Ioan cel Milostiv patriarhul Alexandriei mergea prin oraş de două ori pe săptămână să cerceteze pe cei bolnavi şi pe cale, l-a întâmpinat un om străin , sărac cerându-i milostenie, şi el a poruncit slugii sale săi dea străinului 6 arginţi. Luând străinul arginţii s-a dus, şi-a schimbat hainele şi pe altă cale l-a întâmpinat din nou pe Sfânt şi s-a rugat din nou de el să-l miluiască. Deşi sluga patriarhului i-a spus Sfântului că e acelaşi om care a mai cerut milă, Sfântul s-a făcut că nu-l aude pe slujitorul său şi l-a îndemnat pe slujitor să-i dea 6 arginţi. Străinul sărman luând a doua oară milostenia şi-a schimbat hainele a ieşit pe alt drum şi a cerut a treia oară milostenie Sfântului patriarh. Sluga văzând acest lucru a spus stăpânului său că e omul căruia i-a făcut milostenie de două ori. Atunci Sfântul Ioan cel Milostiv a spus slugi sale săi mai dea 12 arginţi ca nu cumva omul acela să fie Hristos cel care îl ispiteşte şi să nu se milostivească de El.
Credinţa noastră să fie cu roade de milostenie, să ne rugăm, să miluim săracii, să cercetăm bolnavii, să fim buni cu semenii noştri să ştim cere iertare, şi să nu judecăm pe alţii ci să ne vedem bârna din ochiul nostru şi nu paiul din ochiul fratelui nostru.
Steaua din Betleemul Iudeii să ne lumineze minţile, sufletele, cugetele, gândurile, şi inimile iar noi cu smerenie să cântăm împreună cu corurile îngereşti în Noaptea Sfântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi între oameni bună voire”(Luca 2,14).
După cum vedem sfinţii s-au făcut modele demne de urmat în viaţa noastră la fel şi Ziditorul nostru s-a arătat milostiv şi ascultător Părintelui Său, venind din slava Sa cerească să ne lumineze gândurile, inimile rămânând cu noi chiar şi după Înviere şi Înălţare la cer, până la venirea Sa din nou în lume ca şi Judecător.
Dumnezeu Tatăl nu a trimis la lume Înger, nici Prooroc, nici conducător pământesc ci Mântuitor şi Împărat al sufletelor noastre ca prin cruce, Domnul nostru Iisus Hristos să arate semnul iubirii desăvârşite după cum El însă spune: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, decât aceea ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi”(Ioan 15,13).
Hristos Domnul ş-a început jertfa Sa încă de la naştere. El Om şi Dumnezeu fiind s-a coborât din cer nu cu bucurie omenească ci cu slavă şi bucurie cerească, întrupându-se din Preacurata Fecioară Maria, Dumnezeu fiind în chip şi om asemeni nouă în care nu era umbra păcatului. El a fost în lume luând drumul pribegiei şi tot pribeag împreună cu bătrânul Iosif şi cu maica Lui, s-au dus datorită purtării de grijă a îngerului Gavril în Egipt, deoarece Irod ucigătorul de prunci vroia să ridice viaţa Craiului Ceresc dar vedem că Irod nu putea şi nu avea cum să schimbe planul de mântuire al Părintelui Ceresc faţă de noi oamenii. Întreaga creaţie la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos a tresăltat în bucurie. Cerul a dăruit steaua ce s-a arătat în Betleem şi care a călăuzit pe cei trei Crai sau Magi din Răsărit care au călătorit mult ca să se închine Pruncului Împărat şi tot odată să prevestească toate prin câte avea să treacă datorită darurilor aduse: prin aur au evidenţiat demnitatea Pruncului Sfânt de a fi împărat, smirnă prevestind patimile, moartea de cruce pe care avea să o îndure după ce toate s-au fi împlinit, iar tămâie ca şi unui Mare Arhiereu. Pământul îi dăruieşte lui Iisus lăcaşul naşterii Sale, iar îngerii cu oamenii împreună se veselesc că „Împăratul Cerurilor pentru iubirea Sa de oameni pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut”.
Să avem sufletele pline de lumină şi să aşteptăm şi noi noaptea sfântă a Crăciunului, iar în case, în inimi şi în gânduri să auzim şi noi minunata veste a îngerului: ”Iată vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul. Că s-a născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”(Luca 2,10-11).
Preot Dorin Tămaş,
Parohia Posta
- IUBIREA –
Dumnezeu-Tatăl din iubire hotărăşte să răscumpere din robia păcatului pe toţi urmaşii lui Adam prin jertfa crucii Unicul Său Fiu, Iisus Hristos Domnul nostru: „Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe singurul Său Fiu l-a dat ca tot ce crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3,16);Iubirea este cea mai mare dintre porunci şi cea mai înaltă dintre virtuţi. Hristos Domnul din iubire a venit printre noi chip de rob luând smerindu-se pe Sine ascultător făcându-se Tatălui până la moarte şi încă moarte de cruce.(Filipeni 2,7-11). El deşi era Dumnezeu tot din iubire s-a născut într-o iesle sărăcăcioasă, a propovăduit Evanghelia vieţii veşnice din iubire şi tot din iubire Hristos Domnul a murit pe lemnul Crucii când noi eram păcătoşi.(Rom.5,8).
Astfel Mântuitorul Hristos a fost şi este pentru noi iubirea Tatălui pe care Acesta l-a trimis în lume , ca prin El viaţă să avem.(I Ioan 4,9.).Hristos Domnul nu a venit în lume să se impună ca şi Stăpân ci ca să slujească tuturor cu adâncă iubire. El era alături de toţi cei suferinzi iar în sufletul Său era mila dumnezeiască pe care din iubire o împărtăşea tuturor şi chiar datorită suferinţelor semenilor I se umezeau ochii de lacrimi, atunci când îl înviază din morţi pe iubitul Său prieten Lazăr. Înainte de sfintele şi mântuitoarele Sale patimi Mântuitorul Iisus Hristos le lasă această poruncă a iubirii Sfinţilor Apostoli iar ei au lăsat-o nouă, poruncă de care Hristos Domnul ne va întreba la sfârşitul veacurilor când va veni în lume nu ca şi rob precum a venit oarecând ci ca şi Drept Judecător şi Împărat al Slavei.(Ioan 15,17).
Din iubire pentru întreaga făptură Mântuitorul Iisus Hristos a adus alinare şi vindecare celor osteniţi şi împovăraţi. Din iubire, El Dumnezeu fiind îşi dă viaţa pentru toţi, ca şi noi să-I urmăm exemplul şi pilda vieţii Sale. Astăzi această iubire între semeni se degradează pe zi ce trece. Nu mai există iubire între fraţi, înţelegere pentru că cele trecătoare ale acestei vieţii care este umbră şi vis pun stăpânire pe trupuri ducându-ne spre pierzania sufletului.
Sfântul Apostol şi Evanghelistul Iubirii-Ioan ne îndeamnă să nu iubim lumea, nici cele ce sunt în lume, iar dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.(I Ioan 2,15);
Iubirea între fraţi reprezintă unitate a familiei pentru că „cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte acela este în întuneric iar cine-şi iubeşte pe fratele său rămâne în lumină;(I Ioan 2,9-10).
Noi suntem vrednici să urmăm porunca Domnului şi să nu adunăm comori pe pământ pentru că rugina le mănâncă, ci avem datoria să ne adunăm comoară în cer pentru că pe pământ viaţa e trecătoare, dar după moarte urmează viaţa cea veşnică şi adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru.
Sfântul Apostol Ioan continuă să spună în I epistolă sobornicească cu referire la iubire că, „noi ştim că am trecut de la moarte la viaţa, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (Ioan 3,14).
Iubirea deplină a lui Hristos pentru noi a constat în faptul că El şi-a pus sufletul pentru noi, de aceea şi noi avem datoria să ne punem sufletul pentru fraţi deoarece „trebuie să nu iubim cu vorba numai din gură ci cu fapta şi cu adevărul.”(I Ioan 3,18).
Iubirea faţă de semeni şi de fraţi trebuie asemănată cu iubirea faţă de Hristos. In operele Sfinţilor Părinţi avem relatată o pildă de iubire faţă de semeni. Se spune că era un împărat foarte credincios care avea averi şi pământuri multe. Iubea foarte mult pe cei nevoiaşi şi-i poftea zilnic pe cei bolnavi şi lipsiţi la masa sa. Intr-o noapte în vis îi apare Mântuitorul şi îi zice: „Mâine vin la masa ta!”. În zori acest împărat porunceşte slugilor să taie viţeii cei graşi, să aducă fructele cele proaspete din livezi, să înceapă vinul cel nou să umple masa cea mare din curte pentru că Iisus Hristos- Împăratul Ceresc avea să vină la masa lui. Toate fiind pregătite aşteaptă. Dar scaunul Domnului rămâne liber. La amiază la poarta palatului vin bolnavii şi cei lipsiţi pentru a mânca dar stăpânul nu-i primeşte pentru că aşteaptă un oaspete ceresc. Spre seara supărat că Domnul nu mai vine la masa lui, acest om cheamă toată lumea de pe uliţe la masa cea îmbelşugată. Totuşi în capul mesei scaunul Mântuitorului rămâne gol. La plecarea oamenilor bolnavi şi lipsiţi, stăpânul acesta cu suflet mare, îşi ia haina de purpură stacojie şi o pune pe spatele unei bătrâne zgribulite. Supărat, îşi face rugăciunile şi se culcă. În somn apare Mântuitorul. Omul îi spune: „Doamne ai spus că vei veni la masa mea, dar nu ai venit! Domnul îi spune cu surprindere că a fost la masa lui. Omul susţine că nu este adevărat pentru că scaunul său a rămas gol. Iar Domnul îl îndeamnă să se uite la El ce haină are. Era haina de purpură stacojie pe care stăpânul din iubire o dăduse acelei bătrâne.” Aşadar arătându-ne iubirea prin fapte de milostenie însuşi Hristos este cel pe care îl ajutăm.
În ziua de azi neînţelegerile dintre semeni şi fraţi apar de la lucruri trecătoare: averile! Fraţilor în credinţă nu folosesc la nimic cele lumeşti pentru că nimic nu ducem de aici cu noi decât câteva scânduri în doi metri de pământ. De aceea degeaba ai averi şi bogăţii efemere dacă pierzi sufletul pentru că „degeaba iubeşti pe Dumnezeu şi urăşti pe fratele tău, pedeapsa va fi aceeaşi adică focul veşnic unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor iar viermele pururea neadormit!” (I Ioan 4,19-20)
Noi oamenii trebuie să urmăm modelul Mântuitorului Hristos să avem o inimă iubitoare învăluită în iertare, în pace şi bunăînţelegere. În locul urii şi a vrajbei trebuie să se sălăşluiască Hristos Domnul care este Iubire şi din iubire pe Cruce fiind şi pironit cu cuie reci ne-a cuprins la pieptul Său rugându-se şi zicând – Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.(Luca 23,34).
Putem spune că am dobândit dragostea adevărată atunci când noi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi iubim pe toţi oamenii la fel, atât pe cei buni cât şi pe cei răi indiferent de împrejurări. Numai prin iubire putem ajunge acolo unde sfinţii văd pururea faţa lui Dumnezeu.
pr. Dorin Tămaş,
parohia Posta
Maramures
